Skip to content

Come Alive

September 19, 2012

Am încetat să mai fiu surprins de lipsa acută de perspectivă a tineretului român, cam de pe vremea când îmi dădeam Bacalaureatul. Nu vreau să mă umflu ca un cocoș și să cânt pe aici că am luat Bacul cu notă mare fără să copiez (which I totally did), având pe foaie subiecte mult mai grele decât cele din prezent. Pe de altă parte, nu vreau nici să scuip în ciorba generației curente. Amărâții au fost suficient blamați în presă și pe bloguri. Sunt pur și simplu indiferent în fața acestor tineri, induși în eroare de o falsă senzație de complexitate socioculturală. Faptul că au absorbit rapid o cantitate imensă de informație de proastă calitate nu îi face bogați în cultură. Spun cultură, fiindcă termenul de “cultură generală” este la fel de cretin pe cât este de greșit. Cu riscul să par un papagal inadaptat, mărturisesc că îmi este tot mai greu să înțeleg trendurile curente, în materie de orice. Nu le pricep muzica, nu le înțeleg moda și habar nu am de ce au senzația că or să trăiască mereu pe banii părinților. În fine, responsabilitatea este a lor, nu a mea. Dacă lumea era condusă după mintea unor adolescenți, eram de mult exterminați în lagărele armatelor de fani Glee și LaLa Band (sau ce Dumnezeu mai e acum la modă).

În schimb, pot să relaționez cu câteva dintre frustrările acestei generații. La urma urmei, sunt un tip izolat într-un univers personal, unde “Cthulhu” nu-i o înjurătură și toată lumea se uită la filmele lui Tarantino, în timp ce joacă D&D. Universul meu este fictiv, fiindcă nu am nici măcar un singur prieten apropiat care să-mi împărtășească pasiunile. Nici măcar unul. Sigur că există oameni cu interese comune, însă puținii pe care îi cunosc nu trăiesc în apropierea mea. Frustrant, nu? Cred că așa se simțea și primul emo. Atunci când pornești pe un drum nou, când îți formezi o identitate originală, pleci într-o călătorie cu două posibile destinații: eșecul lamentabil (și atunci ajungi un hobo neînțeles) sau succesul (dai naștere de unul singur unei subculturi). Eu nu mă aflu în posesia unei identități originale. Tot ce am făcut a fost să înfulec ca un nesătul tot ce era mai ciudat și spurcat în media, fiindcă mizeriile au fost mereu pe placul meu. Lucky me, right?Din nefericire, nu am prins etnobotanicele în școală, așa că mă drogam cu romane tâmpite — “Privind de pe trapez”, de Huszar Sandor, ați auzit de ăsta? E bestial! — și credeam că sunt cool dacă nimeni nu știa ce se petrece în capul meu. Pe scurt, am ales să fiu considerat un ciudat înainte să fiu nominalizat din oficiu. Până la urmă, am ales bine, căci am trecut prin adolescență fluierând, fără să rămân cu sechele și complexe.Ce-i drept, nici nu văd un Columbine în viitorul școlii românești prea curând.

Un alt lucru față de care pot să relaționez cu actuala generație este cultura jocurilor video, dar cred că era deja evident. Am spus-o și o voi mai spune, ori de câte ori am ocazia: artiștii anilor 2000 nu expun într-o galerie din Paris, ci pe Steam.
 
 PS: Diacriticele au câștigat 😉 

      

Advertisements
7 Comments
  1. Hai mai, in tot orasul tau nu-s gameri? Pai ce face junimea romana? 😀 Cand stateam inca in Bucuresti, cu nevasta, mergeam impreuna la niste fundatii din astea care se ocupau cu carti si care, spre fericirea unanima aveau si retele lan foarte fiabile. Acolo, dupa ora domnului 9 pm, absolut pe shest, se incingeau campionate de Warcraft III si SC (daaa, sunt mos, sunt nascut in '79 :D). Toti, in afara de mine si un polonez, erau romani. Gameri ca la carte. Clisee aproape. Unul gras cat un T34, barbos, indragostit de Sven Hassel si care locuia intr-un pod pe Calea Victoriei (pe bune), intr-o garsoniera cat el, dar in care insa ghigosise vreo 5 computere si o tona de piese, altul cu parul in bucle pana la buci (de-l invidia nevasta-mea :P) sfios ca o fecioara dar care ridica o civilizatie la Age tastand cu limba si cu ochii inchisi si tot asa (ca nu vreau sa epuizez toate cliseele :D) ca ti-ai format o idee. Unde au disparut astia in noua generatie? Esti sigur ca nu stau toti pe sub pietre?

  2. Nope, nici macar unul. Probabil exista “bisericute” undeva, dar nu le-am gasit inca.

  3. Bai ce viata trista…

  4. imi pun palaria in cap ca sa o pot da jos in fata ta. bravo omule, fain scris.

  5. /bow down & thanks

  6. hehe
    inadaptatule…
    lasa ca mai cunosc eu unul
    un ciudat, cu care nu vorbea nimeni.
    dupa aia veneau la mine sa-i invat sa cumpere reviste porno de la chiosc
    caci ma duceam fara sila si ceream un numar anume, pentru dezbateri in ziarul scolii avand ca subiect “sexualitatea si pornografia in cadrul liceenilor”.
    evident ca totul era pt o laba 2 acasa, dar ce, trebuia sa stie vanzatoarele?

    bravas de subtitrari!
    10 kills 1 death 8 help to kill
    ashe 😀

  7. acu m-am uitat la glee si lalaband.
    pussy music
    or homo wannabe music

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: